Cântarea Luminilor Pierdute

Lời bài hát

Iartă-mă, mamă, că mi-am făcut bagajul și-am plecat, Iartă-mă, tată, știu că lângă tine n-am stat. Dar am un copil și muncesc să-i fac un viitor, Să-l țin departe de lumea hoților. Ah, Doamne, pe hoți, ia-i la Tine, Sau ține-i departe de zilele noastre senine, Că plâng copii în străinătate, Departe de mame, departe de tați, departe de casă și de toate. Iartă-mă, mamă, căci am sufletul în două părți, Am ales să plec din țara plină de nedreptăți. Iartă-mă, mamă, te sun rar, sunt obosit, Muncesc, mamă, încerc să fiu cinstit. Sunt curajos, dar n-am putere Să lupt pierdut printre atâtea lichele. Sunt obosit, mamă, am ochii nedormiți, Și când aprind televizorul... plâng... Cât pot fi de tâmpiți? M-ai crescut frumos, cu dragoste de țară, Dar n-am știut că astăzi... țara poate să doară. Că unii urcă sus și uită de popor, Iar jos rămân bătrâni și copii care plâng de dor. Își bat joc de țară, mamă, și noi privim tăcuți, Iar mâine vor plăti copiii ceea ce n-au făcut. Se ceartă pentru putere, se luptă pentru scaune, În timp ce-n casele românilor se sting speranțe bune. Și doare cel mai tare, mamă, când văd cum sunt susținuți, De oameni care nu se gândesc că mâine vor fi ai lor copii. Nu văd că fiecare alegere lasă-o rană, Că peste ani, nota de plată ajunge tot la mamă. Când își apără idolii și spun că totul e bine, Nu văd copilul care pleacă și nu mai știe să se întoarcă mâine. Nu văd părinții singuri, rămași cu dorul în privire, Nu văd o țară care moare încet... din dezamăgire. Plâng, mamă, când văd bătrânii cu bănuții strânși în palme, La pâine, la medicamente... la ce să mai renunțe? Bătrâni singuri, ca tine, Care-au muncit o viață întreagă... Iar astăzi, luxul lor e doar o pâine. Și mă doare, mamă, când mă gândesc la tine, Că poate îți este dor și nu-mi spui, ca să-mi fie mie bine. Poate aștepți telefonul meu, seara, în tăcere, Iar eu sunt printre străini... cu dorul meu și cu durere. Mulțumesc, mamă, că nu-s ca ei, M-ai învățat să fac bine, chiar și când mi-a fost greu. Nu-s ca cei care-și vând și-și fură țara fără rușine, Eu am plecat din România... Dar România n-a plecat din mine. Știu, tată, că te doare sufletul căci fiul tău e departe, Și când îți trimit bani, tu plângi... Că din munca mea își fac și alții parte. Eu trag pentru copilul meu, muncesc până nu mai pot, Dar când se lasă noaptea... Mi-e dor de voi mai mult decât pot. Și poate într-o zi mă-ntorc acasă, Cu mâinile bătătorite și cu sufletul mai greu, Poate n-o să mai fug de nimeni, Poate n-o să mai plec din nou. Că eu n-am plecat că nu-mi iubeam țara, Am plecat pentru copilul meu, Să-i fie mai ușoară viața, Să nu ajungă să plângă Cum am plâns și eu. Și dacă mă-ntrebi, mamă, ce mi-a fost cel mai greu, N-a fost munca, nici străinii, nici frigul... A fost că am plecat de-acasă Ca să-i pot construi copilului meu Un „acasă” mai bun decât al meu. Iar dacă într-o zi mă-ntorc la poartă, Să nu mă întrebi de ce am plâns. Să mă iei în brațe, mamă, Și să-mi spui doar atât: „Ai venit, copilul meu...” Că eu am plecat din România, Dar România n-a plecat din mine.